Se spune că atunci când iubeşti cu adevărat ceva sau pe cineva nu poţi uita definitiv acel ceva în momentul în care dispare şi nu mai face parte din viaţa ta. Ei bine, se pare că este corectă afirmaţia. Deşi au trecut aproape 3 ani de când m-am lăsat de scrimă, nu pot uita clipele minunate pe care mi le-au dăruit cei 10 ani de „carieră”. Uneori mă cuprinde nostalgia acelor timpuri, nu de mult apuse de altfel, şi mă gândesc dacă a fost corectă decizia pe care am luat-o atunci, dacă a meritat să „părăsesc” acel ceva ce făcea parte din mine, şi anume scrima. Sunt zile când îmi lipsesc emoţiile acelea specifice dinaintea concursurilor, ţipetele antrenorilor, antrenamentele, cantonamentele, bucuria unei victorii, sentimentul acela plăcut pe care îl ai în momentul în care te aflii pe podium şi eşti premiat – sentiment ce nu poate fi descris – , adrenalina care îţi oferă o senzaţie de nedescris şi chiar dacă sună ciudat, oboseala de după antrenamente sau concursuri.
Singurul regret pe care îl mai pot avea acum după 3 ani este acela că scrima nu a fost şi nu este la fel de apreciată ca fotbalul. Trăiesc cu speranţa că va veni şi vremea când se va vorbi mult mai mult despre acest sport, când vor fi mai multe concursuri de scrimă televizate, când sportivii vor fi mai apreciaţi şi mult mai bine răsplătiţi pentru munca pe care o depun şi sacrificiile pe care le fac.
Deşi este un sport cu o lungă istorie, multă lume nu ştie mai nimic despre acest sport, cu alte cuvinte cu ce se „mănâncă”. Dacă s-ar face un sondaj, unele persoane ar spune că nu au auzit în viaţa lor de acest sport, alţii ar spune că au o vagă idee despre scrimă, iar cei mai puţini dintre ei – cel mai probabil – ar spune că ştiu destul de multe lucruri despre acest sport, pe care îl consideră interesant şi periculos sau riscant în acelaşi timp.
Pentru cei care nu cunosc acest sport, scrima nu este un simplu sport, ci este un sport al minţii, care îţi dezvoltă intelectul şi instinctul, iar pe copii îi maturizează mai repede, transformându-i în nişte copii mult mai responsabili şi cu un spirit de echipă mult mai dezvoltat. Contrar aparenţelor, scrima nu este deloc un sport periculos, atâta timp cât sportivii respectă regulile. În fond, orice sport devine periculos atunci când sportivii nu respectă regulile jocului şi devin agresivi unii cu ceilalţi.
Din proprie experienţă pot spune că multă lume rămâne fascinată de acest sport în momentul în care le explici cum se practică, cât de mult te ajută pe plan psihologic ş.a. Anul trecut în luna mai mi-am prezentat lucrarea de atestat în limba engleză. Subiectul pe care l-am abordat a fost scrima. La prima vedere părea o simplă descrierea a unui sport oarecare, însă în momentul în care am arătat că nu este vorba despre un simplu sport, ci despre un sport care îşi are începuturile încă din Antichitate şi care te dezvoltă atât fizic cât şi psihic, privirile celor din comisie dar şi a celorlalţi elevi prezenţi în sală s-au schimbat din nişte priviri plictisite în unele pline de interes, dornice să afle cât mai multe despre acest sport. Abia la sfârşitul prezentării, când am fost rugată să-i învăţ câteva mişcări, mi-am dat seamă că-mi atinsesem scopul.
Păcat însă că oameni care au adus medalii şi titluri de campioni prin intermediul scrimei sunt uitaţi, sau ridicaţi în slăvi doar atunci pe moment şi uitaţi la fel de repede. Scrima românească a dat nume mari în lumea sportului, nume precum: Laura Badea, Mihai Covaliu, Maria Vicol, Ecaterina Stahl, Ana Pascu, Ana-Maria Brânză, Rareş Dumitrescu şi lista continuă. Cu riscul că mă voi repeta, sper ca într-o bună zi să aud vorbindu-se tot mai des şi mai mult despre scrimă, despre sportivii care fac perfomanţă şi duc faima şi numele României mai departe.
© 2011 Rozcupicatelegri’s Blog.
Like this:
Be the first to like this post.
foto: Raed Krishan
). Prin urmare, sunt hotărâtă să mă interesez ce şi cum ca să mă reapuc de treabă. Mai ales că am nişte revanşe de luat >:)…atenţie vine uraganul, ciclonul 
