Totul a început ca o simplă joacă de copii. Am fost curioasă să văd ce este scrima,cum se practică, ce echipament se foloseşte s.a. Recunosc că nu auzisem de acest sport până în momentul în care la şcoală, în cls I fiind, s-a prezentat un antrenor de scrimă. Ne-a povestit ce este scrima şi cu ce se mănâncă. La vremea aceea eram ca toţi copii, curioasă şi în căutare de ceva nou. Aşa că m-am dus la sală la Floreasca. Din prima clipă în care am intrat în sală mi-am dat seama că scrima deja face parte din viaţa mea. Încetul cu încetul am învăţat despre tainele scrimei, am făcut primii paşi, primele mişcări…cu cât învăţam mai multe cu atât mai mult îmi dădeam seama că sportul ăsta era făcut pentru mine. Au urmat 4 ani minunaţi…după care ceva s-a rupt. A trebuit să schimb antrenorul şi clubul. Recunosc că niciodată nu mi-a convenit că eram legitimată la Steaua, dar la vremea respectivă clubul meu de suflet –Dinamo- nu avea secţie de floretă (una dintre armele folosite în scrimă). Aşa că m-am împăcat cu ideea că voi concura pentru Steaua. Dar când dragostea mea pentru acest sport era aşa de mare, nu mai conta că sunt sportivă la Steaua. Iniţial, m-am mutat la clubul Olimpia…după nici 3 luni aveam să aflu că Olimpia devenise Dinamo. Era cea mai mare bucurie pentru mine. Concursurile tot veneau, iar pe diplomele mele scria DINAMO-OLIMPIA…Cel mai urât moment era atunci când trebuia să trag împotriva fostelor mele colege de la Steaua…dar în concurs nu mai conta că eram prietene, eram adversare. Apoi, am fost convocată la Lotul Naţional…eram cea mai mică. La început nimeni nu mă băga în seamă, fetele nu lucrau cu mine, iar eu după fiecare antrenament plângeam în vestiar. Asta până într-o zi, când unul dintre antrenorii lotului le-a mustrat pe fete, spunându-le că nu le va cădea mâna dacă vor lucra cu mine. În acel moment mă transformasem în “păpuşica” tuturor…copiliţa blondă cu ochii verzi, răsfăţată, iubită şi protejată de toată lumea. Anii au trecut, iar relaţia cu fetele era din ce în ce mai bună….aveam deja şi un antrenor preferat…domn’ Florin. E genul de om care te făcea să râzi şi atunci când n-aveai motive că să fii fericit. Sţia cum să te facă să te simţi mai bine, cum să te facă să uiţi de probleme, cum să-ţi ridice moralul. Te făcea să te simţi cu adevărat important, că nu există altcineva mai bun ca tine. A fost o vreme când simţeam că nimeni n-are încredere în mine, nici măcar eu nu aveam. Simţeam că nu sunt bună de nimic, pentru că nimic nu-mi mai ieşea cum trebuie. La concursuri nu aveam rezultatele pe care mi le doream şi pe care le doreau şi antrenorii mei. Îi dezamăgisem pe toţi, şi cel mai rău era că mă dezamăgisem pe mine însămi. Asta până într-o zi când, la un antrenament, domn’ Florin mi-a spus un lucru care mi-a rămas în minte şi care mi-a schimbat într-un fel viaţa. Lucram cu o colegă nou venită, lucra foarte încet, iar pe mine mă incomoda foarte tare acest lucru; domn’ Florin a observat acest lucru şi a venit la mine, m-a tras într-o parte şi mi-a spus: “Dănuţo, ştiu că nu-ţi place să lucrezi cu începători, dar gândeşte-te că aşa erai şi tu la început şi nimeni nu vroia să lucreze cu tine tocmai pentru că şi tu lucrai la fel, şi tu făceai greşeli…asta nu înseamnă acum că tu eşti la fel ca ea, pentru că ştii prea bine că nu e aşa…ea nici nu se compară cu tine….tu ai valoare”, după care m-a sărutat părinteşte pe frunte. Mă uitasem în ochii lui şi ştiam că spunea adevărul…vorbise serios, aşa cum rareori se întampla. Pentru prima oară domn’ Florin îmi spusese că am valoare. Din momentul ăla m-am ambiţionat să ajung sus, să fiu cea mai bună…nu puteam să-l dezamăgesc din nou. Şi apoi ceva s-a rupt din nou. De data asta definitiv.
Trecuseră 10 ani de când intrasem prima oară în sala de scrimă; 10 ani de bucurii, de tristeţi; 10 ani în care mi-am făcut prieteni noi, prieteni pe viaţă. Am cunoscut oameni extraordinari care m-au îndrumat, care mi-au fost alături, care m-au sfătuit şi m-au sprijinit atunci când aveam nevoie. Oameni de la care am învăţat că şi atunci când eşti învins nu totul e pierdut, câştigi poate cel mai mare premiu, şi anume EXPERIENŢĂ şi de asemenea că din greşeli omul învaţă.
Poate că m-am maturizat mult mai devreme decât trebuia, mai devreme decât alţi copii de vârsta mea. La 7 ani, locul meu de joacă nu era parcul, ci sala de antrenamente. Mai presus de a fi un simplu sport, scrima este un sport al minţii.
Deşi au trecut 2 ani de când m-am lăsat de scrimă, nu există zi să nu mă gândesc la primul concurs, prima medalie, prima victorie, prima înfrângere, primul zâmbet şi prima lacrimă, la clipele minunate petrecute în cantonamente, la antrenamente, alături de colegii şi antrenorii mei. Dar amintirile acestor clipe vor rămâne mereu în inima mea.
Dacă regret pasul pe care l-am facut? Da, regret. Totul era altfel când eram sportivă. Eram mult mai atentă la ce se întâmpla în jurul meu. Eram altă persoană. Acum am devenit o fire rece şi uneori distantă chiar şi faţă de proprii mei prieteni.
Ce-mi lipseşte cel mai mult? Totul. De la antrenamentele interminabile şi dure, până la cantonamentele de la mare. Deplasările la Satu Mare erau cele mai aşteptate. De fiecare dată speriam un oraş întreg cu buna noastră dispoziţie, cu glumele noastre şi cu ţipetele noastre.
Şi totuşi mă întreb de ce am scris un articol ca ăsta..de fapt cred că toată lumea se întreabă. Să fie oare din lipsă de inspiraţie, din lipsă de ocupaţie, sau pur şi simplu pentru că mi-e dor de aceea perioadă? Mesajul e simplu: nimeni nu trebuie să renunţe la visul lui, nici atunci când crede că e greu de atins. Nimic pe lumea asta nu e imposibil. Un sportiv trebuie să se gândească de 2 ori înainte de a lua decizia pe care eu am luat-o, pentru ca mai târziu să n-o regrete. Eu regret că nu m-am gândit de 2 ori înainte. Regret că mi-am dezamăgit antrenorii, şi mai ales pentru că l-am dezamăgit pe domn’ Florin, singurul antrenor care a avut încredere în mine atunci când ceilalţi îmi întorseseră spatele. O slăbiciune de moment şi am renunţat la ani de muncă, la visul de a ajunge cândva precum modelul meu în scrimă şi în viaţă, Laura Badea. Acum nu mai pot face nimic, timpul nu poate fi dat înapoi, decizia a fost deja luată. Iar peste ani când voi fi întrebată “Care a fost prima ta mare iubire?” voi răspunde “Prima mea mare iubire?!?!…hmmm….aaaa da, SCRIMA”.