Prima mea mare iubire?!?!…aaa da, SCRIMA :)

Totul a început ca o simplă joacă de copii. Am fost curioasă să văd ce este scrima,cum se practică, ce echipament se foloseşte s.a. Recunosc că nu auzisem de acest sport până în momentul în care la şcoală, în cls I fiind, s-a prezentat un antrenor de scrimă. Ne-a povestit ce este scrima şi cu ce se mănâncă. La vremea aceea eram ca toţi copii, curioasă şi în căutare de ceva nou. Aşa că m-am dus la sală la Floreasca. Din prima clipă în care am intrat în sală mi-am dat seama că scrima deja face parte din viaţa mea. Încetul cu încetul am învăţat despre tainele scrimei, am făcut primii paşi, primele mişcări…cu cât învăţam mai multe cu atât mai mult îmi dădeam seama că sportul ăsta era făcut pentru mine. Au urmat 4 ani minunaţi…după care ceva s-a rupt. A trebuit să schimb antrenorul şi clubul. Recunosc că niciodată nu mi-a convenit că eram legitimată la Steaua, dar la vremea respectivă clubul meu de suflet –Dinamo- nu avea secţie de floretă (una dintre armele folosite în scrimă). Aşa că m-am împăcat cu ideea că voi concura pentru Steaua. Dar când dragostea mea pentru acest sport era aşa de mare, nu mai conta că sunt sportivă la Steaua. Iniţial, m-am mutat la clubul Olimpia…după nici 3 luni aveam să aflu că Olimpia devenise Dinamo. Era cea mai mare bucurie pentru mine. Concursurile tot veneau, iar pe diplomele mele scria DINAMO-OLIMPIA…Cel mai urât moment era atunci când trebuia să trag împotriva fostelor mele colege de la Steaua…dar în concurs nu mai conta că eram prietene, eram adversare. Apoi, am fost convocată la Lotul Naţional…eram cea mai mică. La început nimeni nu mă băga în seamă, fetele nu lucrau cu mine, iar eu după fiecare antrenament plângeam în vestiar. Asta până într-o zi, când unul dintre antrenorii lotului le-a mustrat pe fete, spunându-le că nu le va cădea mâna dacă vor lucra cu mine. În acel moment mă transformasem în “păpuşica” tuturor…copiliţa blondă cu ochii verzi, răsfăţată, iubită şi protejată de toată lumea. Anii au trecut, iar relaţia cu fetele era din ce în ce mai bună….aveam deja şi un antrenor preferat…domn’ Florin. E genul de om care te făcea să râzi şi atunci când n-aveai motive că să fii fericit. Sţia cum să te facă să te simţi mai bine, cum să te facă să uiţi de probleme, cum să-ţi ridice moralul. Te făcea să te simţi cu adevărat important, că nu există altcineva mai bun ca tine. A fost o vreme când simţeam că nimeni n-are încredere în mine, nici măcar eu nu aveam. Simţeam că nu sunt bună de nimic, pentru că nimic nu-mi mai ieşea cum trebuie. La concursuri nu aveam rezultatele pe care mi le doream şi pe care le doreau şi antrenorii mei. Îi dezamăgisem pe toţi, şi cel mai rău era că mă dezamăgisem pe mine însămi. Asta până într-o zi când, la un antrenament, domn’ Florin mi-a spus un lucru care mi-a rămas în minte şi care mi-a schimbat într-un fel viaţa. Lucram cu o colegă nou venită, lucra foarte încet, iar pe mine mă incomoda foarte tare acest lucru; domn’ Florin a observat acest lucru şi a venit la mine, m-a tras într-o parte şi mi-a spus: “Dănuţo, ştiu că nu-ţi place să lucrezi cu începători, dar gândeşte-te că aşa erai şi tu la început şi nimeni nu vroia să lucreze cu tine tocmai pentru că şi tu lucrai la fel, şi tu făceai greşeli…asta nu înseamnă acum că tu eşti la fel ca ea, pentru că ştii prea bine că nu e aşa…ea nici nu se compară cu tine….tu ai valoare”, după care m-a sărutat părinteşte pe frunte. Mă uitasem în ochii lui şi ştiam că spunea adevărul…vorbise serios, aşa cum rareori se întampla. Pentru prima oară domn’ Florin îmi spusese că am valoare. Din momentul ăla m-am ambiţionat să ajung sus, să fiu cea mai bună…nu puteam să-l dezamăgesc din nou. Şi apoi ceva s-a rupt din nou. De data asta definitiv.

Trecuseră 10 ani de când intrasem prima oară în sala de scrimă; 10 ani de bucurii, de tristeţi; 10 ani în care mi-am făcut prieteni noi, prieteni pe viaţă. Am cunoscut oameni extraordinari care m-au îndrumat, care mi-au fost alături, care m-au sfătuit şi m-au sprijinit atunci când aveam nevoie. Oameni de la care am învăţat că şi atunci când eşti învins nu totul e pierdut, câştigi poate cel mai mare premiu, şi anume EXPERIENŢĂ şi de asemenea că din greşeli omul învaţă.

Poate că m-am maturizat mult mai devreme decât trebuia, mai devreme decât alţi copii de vârsta mea. La 7 ani, locul meu de joacă nu era parcul, ci sala de antrenamente. Mai presus de a fi un simplu sport, scrima este un sport al minţii.

Deşi au trecut 2 ani de când m-am lăsat de scrimă, nu există zi să nu mă gândesc la primul concurs, prima medalie, prima victorie, prima înfrângere, primul zâmbet şi prima lacrimă, la clipele minunate petrecute în cantonamente, la antrenamente, alături de colegii şi antrenorii mei. Dar amintirile acestor clipe vor rămâne mereu în inima mea.

Dacă regret pasul pe care l-am facut? Da, regret. Totul era altfel când eram sportivă. Eram mult mai atentă la ce se întâmpla în jurul meu. Eram altă persoană. Acum am devenit o fire rece şi uneori distantă chiar şi faţă de proprii mei prieteni.

Ce-mi lipseşte cel mai mult? Totul. De la antrenamentele interminabile şi dure, până la cantonamentele de la mare. Deplasările la Satu Mare erau cele mai aşteptate. De fiecare dată speriam un oraş întreg cu buna noastră dispoziţie, cu glumele noastre şi cu ţipetele noastre.

Şi totuşi mă întreb de ce am scris un articol ca ăsta..de fapt cred că toată lumea se întreabă. Să fie oare din lipsă de inspiraţie, din lipsă de ocupaţie, sau pur şi simplu pentru că mi-e dor de aceea perioadă? Mesajul e simplu: nimeni nu trebuie să renunţe la visul lui, nici atunci când crede că e greu de atins. Nimic pe lumea asta nu e imposibil. Un sportiv trebuie să se gândească de 2 ori înainte de a lua decizia pe care eu am luat-o, pentru ca mai târziu să n-o regrete. Eu regret că nu m-am gândit de 2 ori înainte. Regret că mi-am dezamăgit antrenorii, şi mai ales pentru că l-am dezamăgit pe domn’ Florin, singurul antrenor care a avut încredere în mine atunci când ceilalţi îmi întorseseră spatele. O slăbiciune de moment şi am renunţat la ani de muncă, la visul de a ajunge cândva precum modelul meu în scrimă şi în viaţă, Laura Badea. Acum nu mai pot face nimic, timpul nu poate fi dat înapoi, decizia a fost deja luată. Iar peste ani când voi fi întrebată “Care a fost prima ta mare iubire?” voi răspunde “Prima mea mare iubire?!?!…hmmm….aaaa da, SCRIMA”.

ĂŞTIA SUNT SUPORTERII NOŞTRII

Ieri, uitându-mă pe unul din siteurile clubului Dinamo am avut curiozitatea de a citi comentarile articolului referitor la accidentările celor doi fotbalişti dinamovişti, Torje şi Alexe (n.r. „Torje stă o lună, Alexe 3 săptămâni!”). Printre comentarile fanilor dinamovişti, care se plângeau că „nu există fotbalist care să-l înlocuiască pe Torje” şi îi urau însănătoşire grabnică, se afla şi un comentariu al unui fan rapidist care spunea, citez „Gata acum vă pare rău de el? Nu mai e piticul porno?”. Bineînţeles că dinamoviştii au sărit imediat la gâtul omului, făcându-l „cioară”. Dar oare tipul respectiv nu avea dreptate? Câtă vreme Torje nu a fost accidentat a fost înjurat şi chiar scuipat, fanii amintindu-i în permanenţă de episodul de acum un an, când a fost implicat în scandalul „Maneaua”. Ba mai mult, după meciul cu Poli Iaşi, unul dintre fani i-a refuzat tricoul, atunci cînd fotbalistul i l-a oferit, suporterul reproşându-i micuţului mijlocaş diverse episoade ale vieţii sale extrasportive. Acum însă când Gabi este accidentat este deplâns de majoritatea fanilor. O situaţie ironică aş zice eu. Dar asta e, n-avem ce face…ăştia sunt suporterii noştrii: uneori minunaţi, uneori prea exageraţi, uneori răutăcioşi…dar ei sunt totuşi cei care le dau „aripi” băieţiilor, îi ambiţionează şi îi încurajează la meciuri.

Şi totuşi, de ce suntem noi românii atît de ipocriţi şi apreciem un om abia atunci cînd îl pierdem, chiar şi pentru o perioadă scurtă de timp? O intrebare al cărui răspuns nu-l voi afla mult prea curând.

Sper să nu fiu înjurată din cauza acestui articol pentru că i-am dat dreptate fanului rapidist. Şi eu sunt dinamovistă şi mă enervez când văd că băieţii sunt implicaţi în tot felul de scandaluri şi nu dau randament pe teren sau nu-şi arată adevărata valoare şi îşi pierd nopţiile prin cluburi, dar în această situaţie mă văd nevoită să-i dau dreptate suporterului rapidist, din moment ce afirmaţia sa este mai mult decât adevărată.

Exercitii de dictie

• Un sas cu glas de bas cam gras si ras pe nas sta la taifas de-un ceas la parastas despre un extras din pancreas.
• Capra calca piatra, piatra crapa-n patru, crapa-iar capul caprei in patru cum a crapat piatra-n patru.
• Capra neagra calca-n clinci. Clinciul crapa-n cinci, crape capul caprei-n cinci, precum a crapat clinciul-n cinci.
• Duc in bac sac de dac, aud crac, o fi rac? O fi drac? Face pac, aud mac, aud oac, nu e rac, nu-i gandac, nu e cuc, nu-i brotac, il apuc, il hurduc. E tot drac.
• Cosaşul Saşa când coseşte, cât şase saşi sasul coseşte. Şi-s sus şi-n jos de casa sa, coseşte sasul şi-n şosea. Şi şase case Saşa-şi stie.
  - Ce şansă!… Saşa-şi spuse sieşi
• Un cocostârc s-a dus la descocostârcărie, unde se descocostârcăreau şi alţi cocostârci nedescocostârcăriţi, ca să se descocostârcărească de cocostârcăria lui.
• Bucura-te cum s-a bucurat Bucuroaia cand s-a intors Bucurel bucuros de la Bucuresti.
• Triedru tridreptunghic
• Agatati-ai poamele calului de poalele podului
• Un vultur sta pe-un pisc c-un pix in plisc
• Constantin Constantinevicescovici
• Stanca sta-n castan ca Stan
• fofiţă fondofirliţă, forofifo – fenderliţă şi fifoi fondofirloi, forofifo – fenderloi
• O mierlitza fuflenditza fuflendi-fuflendaritza nu poate sa fuflendeasca fuflendi-fluflendareasaca pe mierloiul fuflendoiul fuflendi-fluflendaroiul. Dar mierloiul fuflendoiul fuflendi-fluflendaroiul poate ca sa fuflendeasca fuflendi-fluflendareasaca pe mierlitza fuflenditza fuflendi-fuflendaritza
• cupa cu capac, capac cu cupa
• Preaplecat primesc porunca
  Privind punga prea plinuţă
  Pizmuind pe prinţul paşă
  Pentru piatra perlă prinsă.
• O sapa lata, doua sape late, sapte sape late s-alte sapte sape late
• Rege Paragarafaramus, cand te vei desoriginaliza? Ma voi desoriginaliza cand cel mai original dintre originali se va desoriginaliza, dar cum cel mai original dintre originali nu se va desoriginaliza, regele Paragarafaramus nu se va desoriginaliza.
• O barză brează face zarvă pe-o varză.
• Cocostarcarel s-a dus la cocostarcarie sa se descocostarcareasca de cocostarcaroaica lui.
• Gandindu-ma ca te gandesti
  Ca ma gandesc la tine,
  Gandeste-te ca ma gandesc
  Ca te gandesti la mine
• Până când a cărămidărit cărămidarul pe cărămidăriţă, a cărămidărit cărămidăriţa pe cărămidar.

OPERAŢIILE ESTETICE UN RĂU NECESAR

Tot mai multe femei recurg la astfel de intervenţii pentru a-şi satisface dorinţele, pentru a schimba ceva ce le-a „marcat” viaţa, pentru a semăna cu vedeta preferată, sau pur şi simplu pentru că este la modă să-ţi „tunezi” corpul. Dar oare cât sunt de necesare aceste intervenţii? Ne pun sau nu viaţa în pericol? Unii specialişti sunt de părere că operaţiile estetice sunt necesare şi nu au urmări negative, iar alţii le contestă cu desăvârşire.

După părerea mea, femeile care apelează la operaţii estetice se împart în 4 categorii:

• Cele care recurg la ele pentru că îşi doresc să schimbe ceva la corpul lor, chiar dacă nu este nevoie
• Cele care vor să scape de anumite complexe care le-au urmărit întreaga viaţă (de ex. femeile care s-au născut cu un defect fizic şi datorită tehnologiei de ultimă generaţie din domeniul medicinei îl pot „repara”)
• Cele care consideră operaţiile estetice un moft, o fiţă, ceva „cool” şi prin urmare trebuie să-şi „achiziţioneze” o astfel de intervenţie, chiar dacă dau pe ea mii de euro
• Cele care îşi doresc cu disperare să semene cu idolul lor, ceea ce mi se pare o idioţenie. Dacă toţi am încerca să ne copiem unii pe ceilalţi şi să arătăm la fel, unde ar mai fi unicitatea fiecăruia?

Deşi prima şi ultima caracteristică par a fi una şi aceeaşi, ele diferă. Una e să îţi doreşti o operaţie estetică şi să ţi-o faci, şi alta e să nu ţi-o doreşti şi totuşi să recurgi la ea doar pentru că este la modă.

Cea de-a doua caracteristică, în opinia mea, este o necesitate. Sunt femei care au suferit o viaţă pentru că au nasul prea mare, urechi clăpăuge sau sâni mici.

Vinovaţi în aceste situaţii sunt şi bărbaţii, care nu te consideră atrăgătoare dacă nu ai sânii mari, fundul „bombat”, corp de fotomodel sau botox în buze. În consecinţă, femeile devin complexate, se simt inferioare şi neatrăgătoare. De aceea recurg la operaţii estetice, pentru a scăpa de complexe şi pentru a-i mulţumi pe bărbaţi.

Consider că adevărata frumuseţe vine din interiorul unei femei, şi nu din exterior. Degeaba ai 60-90-60, un chip de „păpuşă Barbie” şi un zâmbet strălucitor dacă interiorul este putred şi nu ai pic de minte, cu alte cuvinte eşti „mai proastă decât un om de zăpadă”.

Unele persoane, printre care şi doctori, susţin că operaţiile estetice pot provoca cancerul. Nu sunt în măsură să spun dacă au sau nu dreptate pentru că nu sunt de specialitate, dar cu siguranţă pot provoca boli de piele.

Prin urmare, fetelor nu vă mutilaţi singure. Nu vă distrugeţi! Nu există femei urâte, ci doar femei care refuză să vadă frumosul din ele, pentru că fiecare femeie e frumoasă în felul ei…este UNICĂ.

Sunt fotbalistii victimele mass-mediei?

În ziua de azi imaginea de fotbalist e asemuită imaginii de fustangiu, afemeiat etc., ceea ce este o concepţie total eronată, deoarece nu toţi fotbaliştii sunt la fel. Este adevărat că sunt şi câteva excepţii, dar asta nu înseamnă că trebuie să-i băgăm pe toţi în aceeaşi oală. În fond, şi fotbaliştii sunt tot oameni, iar a greşi e omeneşte.

Ca sportiv ( respectiv persoană publică) îţi asumi anumite riscuri. În primul rând, trebuie să îţi mulţumeşti nu doar antrenorul, sau antrenorii in unele cazuri, fanii şi proprii coechipieri, ci şi pe tine însuţi. A te mulţumii pe tine însuţi e mai dificil, uneori, decât ai mulţumii pe ceilalţi.

În ultima vreme s-au tot mediatizat aşa presupusele escapade ale fotbaliştilor: ba că au petrecut în cluburi până la 3 dimineaţa, ba că au cântat în nu ştiu ce bar ş.a. În unele cazuri, presa a exagerat enorm şi a făcut din ţânţar armăsar. Dar nu e panică…doar asta e treaba presei, adică de a înflorii nişte lucruri cât de cât adevărate pentru a creea puţină „atmosferă”. Sună ironic, dar ăsta este adevărul, având în vedere că, în ziua de azi, mass media are o influenţă foarte mare asupra publicului.

După părerea mea, ca jurnalist, în momentul în care scrii un articol despre un fotbalist, un articol în care îl denigrezi, aduci argumente valabile, nu te bazezi doar pe spusele unor persoane invidioase (complexate) sau pe pozele lucrate în photoshop.

Ca orice om, şi un fotbalist are dreptul la intimitate şi la viaţă privată. Faptul că reprezintă ţara, dar şi clubul la care joacă, nu înseamnă că trebuie să renunţe la viaţa extrasportivă pentru a păstra imaginea de sportiv „model”. Majoritatea sunt tineri şi au tot dreptul să-şi trăiască viaţa. Bine, asta nu înseamnă că trebuie să sară calul şi să îşi petreacă timpul liber pe care îl au prin cluburi, restaurante, sau la petreceri improvizate la domiciliu, unde „prietenii” te filmează şi mai şi postează filmuleţele pe internet. Cine nu îşi aminteşte de mult mediatizatul scandal „MANEAUA” care i-a avut în prim-plan pe fotbaliştii dinamovişti Torje, Pulhac, Goian şi Ropotan. Totuşi cred că s-a discutat prea mult pe tema aceasta. Sigur că au avut şi băieţii partea lor de vină, însă este clar că persoana care a filmat întreaga scenă a vrut să facă rău. Cel mai uşor e să faci rău cuiva, nu bine.

Consider că majoritatea problemelor apărute între fotbalişti şi proprii suporteri au fost „hrănite” şi de articolele răutăcioase scrise la adresa fotbaliştilor. Mulţi nu analizează textul unui articol atunci când îl citesc şi îl iau ca atare, cred tot ce este scris în presă, iar în momentul în care sportivii încearcă să arate care este adevărul, sunt consideraţi nişte mincinoşi, nişte trădători. Ba mai mult, la meciuri se afişează tot felul de bannere în care sunt jigniţi fotbaliştii respectivi. O tactică tâmpită aş zice eu, pentru că nu se rezolvă nimic pe această cale, ci doar reuşeşti să îi enervezi mai tare pe fotbalişti.

În concluzie, cred că, atât fotbaliştii, cât şi alte persoane publice, sunt victimele mass mediei, fiindu-le violată  intimitatea, iar imaginea ponegrită.

Vreau de la tine imperfecţiunea

Vreau de la tine imperfecţiunea. Vreau să te încrunţi când nu te bag în seamă. Vreau să te fac să plângi ca să înveţi că a te exterioriza nu e o ruşine sau un semn de slăbiciune. Vreau să te superi, să mă cerţi şi să mă ierţi. Vreau să spun prostii şi să mă săruţi zâmbind. Vreau ca duminică dimineaţa să ne certăm, iar noaptea să ne împăcăm, pentru că altfel nu se poate. Vreau ca atunci când nu mă mai suporţi şi pleci, să întorc capul după tine şi să ţip în gândul meu să te întorci. Vreau să-mi fie dor de mirosul pielii tale. Vreau să mă necăjeşti, să mă tachinezi, să te joci cu mine, vreau să fim copii, vreau să fim adulţi…Vreau să-mi descoperi senzualitatea, sălbăticia, vreau să ne explorăm simţurile, trupurile, dorinţele. Sunt o răsfăţată şi nu trebuie să imi lipsească asta de la tine. Sunt un amalgam de dorinţe şi cerinţe. Vreau mult..vreau să te învăţ să iubeşti din toată inima..şi să te laşi iubit în aceeaşi măsură. Şi încă ceva..Cu foarte mulţi ani în urmă, când eram întrebată ce vreau să mă fac când voi fi mare, eu răspundeam: vreau să fiu prinţesă. Acum sunt mare. Trebuie sa fiu prinţesă….Tu eşti singurul care mă poate ajuta să fiu ceea ce vreau să fiu. Deci, mă ajuţi să fiu prinţesă?